Au trecut 3 ani de cand sunt mama. In acesta perioada viata mi-a dat o lectie foarte importanta de invatat, sa nu judec pe nimeni, o lectie grea pe care nu am invatat-o repede. Le multumesc fetelor mele pentru contributia lor.
Acum multi ani, cand eram tanara, odihnita, rasfatata de familie si viata, credeam ca le stiu pe toate, chiar si cum se cresc copiii, doar citisem cateva carti de psihologie si pana nu demult fusesem si eu un copil. Suficient, nu? Nu imi este nici frica, nici rusine sa spun ca este grea meseria de parinte, mai ales cea de mama. Da, este si frumos, te implineste, dar toata lumea spune si stie acest lucru, putine femei au curaj sa vorbeasca deschis si sincer despre dificultatile pe care le-au intampinat de cand au devenit mame. Frica de opinia publica, sau in unele cazuri, chiar a familiei, le obliga pe unele mame sa fie rezervate in a impartasi si partea grea a maternitatii. Acest lucru este de inteles, pentru ca nu este usor sa traiesti fara intelegere, mai ales in anturaj sau familie.
Bun, cum spuneam, cand eram tanara si ma plimbam linistita pe strada sau in parc si intalneam o mama sau un tata care isi lua pe sus copilul plangand din leagan, empatizam cu cel mic si nu intelegeam de ce nu mai putea sa stea 5 minute. Nu stiam ca cele 5 minute de azi, pot deveni 10 maine sau ca daca sare peste ora de masa ingerasul din leagan se transforma intr-un mic plangacios care va striga cat de tare poate ca vrea papa, papa, papa… Un parinte care isi ameninta copilul ca pleaca si il lasa pe strada sau in parc? Imi venea sa sun la protectia copilului. Dar, atunci nu stiam ca acele cuvinte loveau si pe mama sau tata, nu doar pe copil, ca aveau sa le regrete imediat cum erau rostite, nu stiam cat de obositi sau cat de putine ore au dormit in ultima noapte. Recordul meu este de 4 ore in 2 reprize… a doua zi eram un mic zombie.
O prietena foarte buna a devenit mama inaintea mea. A stat in concediu de maternitate un an, pentru ca apoi sa revina la jobul ei, iar cel mic a ramas cu bona pana la 2 ani, apoi a mers la gradinita. Va puteti inchipui ce parere mi-am facut, nu? La acel moment eram matusa, nepotelul meu a fost un bebelus care nu a creat probleme nici parintilor si nici mie in cele 2 ore in care stateam cu el o data pe luna ( cand era schimbat si cu burtica plina). Eram innebunita dupa el, cum sunt multi dintre oameni dupa bebelusi si nu intelegeam cum o mama vrea sa se intoarca la job si sa isi lase copilul cu o straina. Am inteles mai tarziu, nu am facut la fel, dar am inteles foarte bine nevoia si m-am simtit vinovata ca mi-am judecat prietena.
Si am devenit si eu pentru prima data mama. Fata mea avea 1 an, dormea destul de bine noaptea, eram odihnita si ma plimbam prin parc intr-o zi insorita. Pe o banca statea o mama cu un bebelus in landou si un baiat de vreo 3 ani langa banca in picioare. Mama tipa la baiat: “Pleaca, ti-am spus sa pleci!” iar baiatul cu voce de plapanda ii raspundea: “Dar, mami…”. Nu stiu cum s-a terminat episodul, dar stiu cum m-am simtit, nu puteam sa inteleg ce facuse atat de rau de tipa atat de tare la el si il si gonea. Mi-a fost mila de copil si am judecat mama. Aveam sa ajung si eu intr-o situatie similara, sa imi aduc aminte de episodul din parc si sa imi para rau pentru gandurile nu tocmai frumoase pe care le-am avut la adresa mamicii respective. Nici macar nu stiam cum o cheama, nu stiam daca se simte bine, daca o doare ceva, cat a dormit sau cand mancase ultima data… Sa nu credeti ca nu stiu ca cel mai probabil reactia ei era exagerata in raport cu actiunile baiatului ei, insa nu o mai judec, nu o mai catalogez o mama rea… Lectia era pe jumatate invatata.
Si am devenit a doua oara mama. Am ajuns in situatia de a tipa ca o maniaca la copilul meu pe strada… Ea avea vreo 2 ani si 2 luni, mergeam cu ea de manuta si impingeam ladoul cu cea mica pe o strada fara trotuar, s-a smucit din mama mea exact cand o masina a trecut pe langa noi in viteza si ne-a claxonat. Am tipat la ea si i-am spus ca pe strada merge de mana cu mine. Un domn m-a auzit si mi-a spus sa nu ma supar pe copii pentru ca e pacat… Nu are sens sa imi justific tipatul din ziua aceea, sau din ziua cand s-a taiat prima data sau alte cateva dati. Am gresit, stiu, stie si ea, ei i-am cerut scuze si i-am explicat si de ce mami a tipat.
Gata, lectia a fost invatata. Am facut greseli si sunt sigura ca o sa mai fac, dar nu o sa mai judec alti parinti.
Laura
Citeste si Nimeni nu schimbă pe nimeni, nici măcar pe el însuși!
Fotografie- Copyright D’Alex Photography
Lasă un răspuns