De ceva vreme, ma chinui sa imi pastrez rabdarea, sa fiu intelegatoare, sa fiu empatica – asta da provocare!, in conditiile in care copilul are 2 ani si simt ca imi testeaza limitele zilnic, dar nu e vina lui. Ma simt adesea obosita, iar zilele in care am lucruri de facut prin oras si pentru casa, dar fara niciun ajutor, sunt grele pentru mine ca mama.
Daca R. ar vorbi, probabil ar avea multe sa imi spuna, insa vocabularul lui este destul de limitat. Incerc in general sa nu dau atentie personajelor din jur, daca, de exemplu, suntem in parc si eu ma pun jos la nivelul copilului si ii explic ce si cum. Nu m-a interesat parerea nimanui, ci doar cum eu pot fi o mama mai buna si cum imi pot ajuta copilul sa iasa dintr-o criza. Asta pana astazi.
Astazi a trebuit sa ajung la banca si cum se face ca langa banca e un parculet cu tobogan. „Boban”, da, vestitul tobogan, preferatul lui R. Eram foarte grabita, banca nu era singura sarcina in acea dimineata si i-am explicat copilului ca vom merge la banca, iar imediat dupa mergem in parc si stam cat vrea el (ma gandeam la vreo 30 de minute). A parut sa inteleaga si cand intram in banca incepe sa planga si sa urle si sa se tranteasca jos, sa ma impinga, sa ma loveasca…
M-am pus in genunchi la nivelul lui si i-am explicat din nou cu ton linistit. Cat incercam eu acolo sa imi linistesc copilul, iese o doamna dintr-un birou si zice: „Vedeti ca e doamna directoare chiar aici in hol si il aude!”. Eu ma fac ca nu aud si incerc in continuare sa linistesc copilul, banca plina, lumea ofteaza, imi arunca priviri mustratoare etc. Doamna de la ghiseu imi recomanda sa il scot in parc ca mi se va pastra randul, rasuflu usurata. Ne dam pe tobogan aproximativ 10 minute, dupa care m-am gandit sa ma intorc ca poate mi-o veni si mie randul. R. din nou intra in criza, iese doamna din birou si ma roaga sa il linistesc ca deranjeaza. I-am replicat apasat ca asta incerc sa fac si totusi este un copil de doi ani, care in general asculta si intelege, insa astazi nu vrea si nu vrea. Am trecut cu vederea oftaturile si privirile ciudate si am apreciat din suflet cand o doamna in varsta din spate i-a intins lui R. un pix, am luat repede un fluturas si i l-am dat, nici ca se putea mai bine, am inceput sa ne intelegem. Iesim din banca, stam la tobogan, plecam plangand si mergem in hipermarket.
In hipermarket, au amenajat o mini piscina cu mingi si cu tobogan. Stam si acolo vreo 30 de minute, incepusem sa imi pierd serios rabdarea. Ajunsa acasa cu un copil de 12 kilograme in brate, un rucsac in spate si 2 sacosi bagate pe antebrate, eram mai fericita ca niciodata ca s-a terminat totul cu bine. Am ramas cu gandul la doamna de la banca, stiu ca acolo se lucreaza, stiu ca R. chiar deranja, dar nu a plans mai mult de 2 minute, interminabile ce-i drept pentru unii. Ma gandeam oare dansa o fi mama? Oare dansa cum rezolva asemenea situatii?
M-am simtit asa fericita cand doamna din fata mi-a cedat locul, nu ma asteptam la asemenea intelegere, iar la remarcile cu „de ce nu l-o fi lasat acasa?” nu am raspuns pentru ca e logic ca nu am avut cu cine sa il las. Adica, noi cele care nu avem bunici disponibili sau nu ne permitem bone nu mai mergem nicaieri? Cine ne rezolva noua treburile? Caut empatie la cei din jur, asa cum si eu incerc sa fiu empatica cu o fiinta care inca nu isi poate gestiona sentimentele si nu poate trai singur in lumea oamenilor mari, cu treburi pe la banca.
P.S.:Ma gandesc serios la achizitionarea unui tobogan.
Sursa foto aici
Lasă un răspuns