Teoretic știu acum ce ar trebui să fac pentru a o ajuta pe Maria să fie mai puțin geloasă pe frate-su și în general fac toate acestea zilnic:
– să petrec un timp special doar cu ea și să mă port cu ea de parcă doar ea ar exista în lumea mea, de parcă nu ar fi avut vreodată un frate
– să îi vorbesc mult și să o asigur că o iubesc foarte mult
– să fiu mereu cu ochii în patru când construiește ceva și să mă asigur că frate-su nu îi strică munca- scenetă urmată de frustrări și vreo 2 palme/ îmbrânceli + o criză de furie
– să o implic în activitățile pe care le fac cu el (schimbare scutec, hrănit) în așa măsură încât să nu fie o corvoadă pentru ea, dar să se simtă parte a vieții lui și să mă ajute bucuroasă
– să mă clonez
-să îi car pe amândoi în brațe în același timp
– să îi alăptez în tandem
– să îi antrenez cumva în activități comune care să le facă amândurora plăcere (până acum activitatea preferată a fost cea în care Maria îl hrănește pe Mihai- ei îi place să-i hrănească pe alții, lui să mănânce)
-să nu îi dau de înțeles că nevoile lui sunt mai presus decât ale ei în orice moment
– să nu leșin la orice face / zice Mihai pentru prima oară sau cel puțin să nu o las să îmi observe privirea beată de fericire pentru realizările lui fără a fi în același timp beată de ea.
– să am cât mai mult timp ajutorul unui alt adult
– să nu îi spun să-și iubească fratele doar pentru că e fratele ei; să las dragostea să înflorească singură și din când în când să mai torn niște apă la copac.
– să îi accept sentimentele față de fratele ei și să vorbim despre ele, chiar și atunci când ele nu sunt cele mai frumoase (later edit- mulțumesc Daniela, uitasem ceva atât de important)
E o listă scurtă care mi-a venit în cap acum la viteză din ce am trăit în ultimele 13 luni de când a apărut Mihai în viața noastră.
Nu am reușit să fac asta în mod constant pentru că nu am puteri supranaturale și resurse fizice și emoționale nelimitate. I-am cărat în brațe pe amândoi din bucătărie până în dormitor preț de 20 de secunde, am stat cu ei pe pat în brațe, dar cu asta deja mi-am depășit niște limite fizice. Cu alăptarea în tandem am rezistat puțin peste un an, au fost momente foarte frumoase când se țineau de mână și se mângâiau blând în timp ce mâncau, dar și foarte multe momente grele. Uneori fiecare are nevoi atât de diferite încât mi-e dificil să-i antrenez în activități comune așa că inevitabil unul se frustrează și începe să plângă, încerc să îi împac pe amândoi, dar pur și simplu nu-mi iese. Pentru acele situații clonarea pare a fi o soluție, momentan încă nu la îndemână. Multe din activităăți le pot face doar dacă am ajutorul unui al doilea adult, când am fost singură au apărut cele mai multe drame și crize.
Primele 13 luni au fost grele, dar în ultima săptămână două episoade frumoase m-au făcut să întrevăd o luminiță la capătul tunelului.
Miercuri seara, în timp ce copiii erau în scaunele de masă finalizând cina, eu plecasem să caut ceva în calculator, iar tati trebăluia prin casă, cum stăteam cu urechile ciulite să sar la primul zgomot ciudat, aud vocea senină și blândă a Mariei în timp ce îi spunea lui Mihai:
Te iubesc, da, te iubesc! … Te iubesc din tot sufletul meu!
Mi s-a afișat un zâmbet cât Casa Poporului pe față, în timp ce în cap răsuna un HALELUIIIIIAH! Ba chiar am scris repede și un status pe facebook. Să nu uit această frumoasă amintire și s-o împărtășesc cu prietenii.
Vineri noaptea, Maria era în a doua zi cu febră. S-a trezit pe la 4 să meargă la baie cu tati care dormea lângă ea, a amenințat cu un semi-urlet că urmează o criză cu urlete dacă nu merge lângă mami, așa că am primit-o cu brațele deschise lângă noi, rugându-mă în gând să nu îl trezească și pe Mihai și să nu iasă cu urlete.
S-a așezat lângă el, i-a pus mâna pe după gât, eu i-am pus mâna pe frunte să văd dacă mai era călduță în timp ce mă gândeam cu groază să nu-l strângă de gât pe Mihai, nervoasă că el doarme cu mine și nu ea. S-a apropiat cu toată ființa ei de el și în timp ce îl ținea în brațe, în timp ce eu mă zbăteam între oboseală și panică pentru siguranța lui Mihai și liniștea doamnei Ticănețu, i-a spus dulce și cu voce joasă ca și cum ar fi vrut să audă și să știe doar ea:
– Te iubesc, puiuț!
De oboseală n-am putut vărsa nici măcar o lacrimă de bucurie. Știu doar că trebuie să pun în capul listei de mai sus:
-să le spun amândurora: Te iubesc, puiuț! în aceeași frază astfel încât să simtă fiecare din ei că îi iubesc pe fiecare în felul lui, pe fiecare mai mult decât pe celălalt, pe fiecare în același timp și pe fiecare pentru totdeauna.
Cred că relația cu fratele/sora ne definește ca adulți și ca mamă acord acestui aspect o atenție foarte mare. Mai mare decât acord mâncării pe care le-o pun în farfurie în ziua respectivă.
Mi-aș dori să împărtășim povești despre cum gestionăm ca părinți rivalitatea dintre frați și cum sprijin dragostea sau povești despre cum au gestionat părinții noștri aceste aspecte și cum ne definește pe noi ca adulți relația cu frații/ surorile. Detalii despre această provocare găsiți aici.
Citește și Despre Dumnezeu și despre oameni pentru copii
Fotografie- Copyright D’Alex Photography
Lasă un răspuns