Astă vară am descoperit la Editura Univers Enciclopedic o carte care ne-a plăcut tuturor foarte mult, Micul Păianjen Firicel.
Scrisă de Diana Amft, o cunoscută actriță din Germania, și ilustrată de Martina Matos, cartea a apărut inițial în 2012 în Germania.
Cartea începe cam așa:
” Un păianjen mititel ședea pierdut în gânduri, cuibărit în pânza pe care pentru prima oară o țesuse el însuși. Tot felul de întrebări nu-i dădeau pace….
Așa că, dintr-o dată, se hotărî să plece la drum…la mama lui.
-Mamă, de ce oamenilor le este teamă de noi? vru să știe micuțul păianjen.
-Ce te face să crezi asta? intrebă mirată mama.
-Păi, astăzi niște oameni au trecut pe lângă pânza mea și au strigat „Iiiihhhh, ce scârbos!!!” și dupa aceea au luat-o la fugă, răspunse dezamăgit micuțul păianjen.”
Sunt câteva rânduri atât de simple și totuși atât de pline de miez: micul păianjen crescuse mai mare, țesuse prima lui pânză și ajunsese la vârsta întrebărilor. Mama sa, însă îi oferă brațe, consolare, empatie însă nu îi oferă viziunea sa despre lume și viață. Îi oferă ceva mult mai prețios, posibilitatea de a găsi singuri răspunsuri și de a-și forma singur o părere, având încredere în capacitatea lui de a analiza lumea din jur. Mi se pare incredibil de greu pentru părinți să facă asta, mereu parcă simțim nevoia să îi protejăm, să le dăm copiilor informații care să îi apere, să îi ferim de ceea ce NOI credem că este rău, periculos pentru noi. Și așa ajungem să le transmitem uneori copiilor fricile sau prejudecățile noastre, deși ei pleacă la drum prin viață curați, liberi de aceste frici sau prejudecăți.
Așa se face că Micul Păianjen Firicel pleacă într-o călătorie inițiatică, de cunoaștere pe la toate rudele sale pe care le întreabă de ce se tem oamenii de păianjeni. Îmi place foarte mult construcția personajelor și ilustrarea lor: Unchiul Picior Lung, verișorul Punki , mătușica Uța, cel mai bun prieten, Hapciu, Muși, verișoara Bella, bunica Maia își expun rând pe rând părerile despre subiectul care îl interesa pe Firicel. Îmi place faptul că Firicel valorizează la fel de mult părerile copiilor sau ale adulților, ale celor de genul masculin sau celor de genul feminin, că nu a mers doar la vreun bunic căruia să-i adopte părerea, pentru că, nu-i așa, este în vârstă și este mascul.
Răspunsurile personajelor sunt corelate cu personalitatea lor. De exemplu unchiul Picior Lung, cunoscut pentru lungimea impresionantă a picioarelor sale crede că oamenii se tem de păianjeni pentru că nu pricep cum se face că păianjenii reușesc să se deplaseze iute și cu atâta eleganță pe cele 8 picioare ale lor, în timp ce oamenii se împiedică uneori și în cele două ale lor. Punki, un păianjen poate la fel de mic precum Firicel îi răspunde că nu știe de ce oamenii se tem de păianjeni, știe doar că lui îi e teamă de oameni, dar că spaima i se mai risipește atunci când încearcă să-și imagineze că și ei au o familie, la fel ca păianjenii: cu verișori, verișoare, poate chiar și un mic frățior.
Acesta este poate răspunsul cheie al cărții. Cel care pune în oglindă poveștile. Călătoria lui Firicel pe la toate rudele sale tocmai asta vrea să le scoată în evidență cititorilor de toate vârstele. Că și păianjenii (sau dacă generalizăm, și alte ființe din jurul nostru) au o familie, așa cum avem noi. Și că dacă un păianjen mic e strivit sub piciorul nostru, poate era puiul cuiva. A funcționat? Daaaaa. M-am pus să scriu acum despre cartea asta, pentru că în plină perioadă de citire a acestor cărți Mihai a descoperit cu bucurie un păianjen în casă. Și mi-l tot arăta. Iar eu, dacă altădată aș fi sărit repede să omor păianjenul de frica pișcăturilor sale, mai ales pentru a proteja copilul, ei bine, n-am mai făcut asta, ci am stat să mă uit cum se bucură Mihai de descoperirea păianjenului și apoi am uitat de el. Acum, scriind mă gândesc totuși să-l caut și să-l scot afară, dar efectul cărții este atât de puternic, pentru că mă întreb dacă nu moare oricum de frig dacă îl scot afară.
Tanti Uța îi spune că pe vremuri, pe când locuia într-o cameră cu copii, și ea credea că oamenii se tem de păianjeni. Dar după ce oamenii i-au dărâmat casa și trăiește afară, băiețelul care vine să ia scrisorile o salută, așa că Firicel trage concluzia că poate oamenilor le este teamă de păianjeni doar atunci când aceștia locuiesc în casa lor.
Hapciu, cel mai bun prieten al lui Firicel, speriat de apariția prietenului său pe care nu îl auzise, crede că oamenii se tem de păianjeni pentru că ei se furișează fără a face zgomot și fără ca oamenii să îi poată auzi, pentru că apar brusc în fața oamenilor și aceștia se sperie.
Muși, un păianjen sportiv, care se simte probabil puternic, crede că oamenii se tem de păianjeni deoarece aceștia sunt foarte puternici și curajoși, fiind în stare să se cațăre oriunde doresc și de acolo să coboare pe firele țesute.
Verișoara Bella, care se simte frumoasă, spune că nu trebuie să credem chiar tot ce auzim. Că ea a auzit că oamenilor nu le plac păianjenii deoarece îi consideră urâți, dar că pentru ea acest lucru este de neconceput.
Miro, un artist foarte mândru de puntea sa suspendată într-un fel artistic crede că oamenii nu se tem deloc de ei, ci, mai mult, îi admiră, considerând operele lor de artă minunate. Uneori, când picăturile de rouă rămân aninate de firele mătăsoase, ei se opresc în loc uimiți și ne admiră casele, adaugă Miro.
Și în final, bunica Maia, spune că nu știe dacă oamenii se tem de păianjeni, dar că „cineva nu te place, asta nu înseeamnă că nici tu nu trebuie să-l placi”, că este nevoie să îi acceptăm pe cei din jur așa cum sunt și că e posibil ca oamenii să consideră păianjenii grozavi, așa cum sunt ei de fapt.
Superb mesajul de acceptare și iubire transmis de bunica în finalul poveștii. Și mai ales mesajul de acceptare și iubire de sine transmis lui Firicel.
Întors la pânza sa, Firicel îi spune mamei că nu știe dacă a găsit răspunsul, dar că el crede că ne temem doar de ceea ce nu cunoaștem și că probabil nu am face acest lucru dacă l-am lua pe fiecare așa cum este. În continuare mama nu îi oferă vreun răspuns, ci îi răspunde cu un mesaj superb de dragoste necondiționată:
„Ah, micul și dragul meu Firicel, vei găsi răspunsul pe care îl cauți. Eu te iubesc mult, exact așa cum ești!”
Nu știu cum o să vi se pare vouă, dar mie cartea aceasta mi se pare o capodoperă a cărților pentru copii. Parcă nu e niciun cuvânt în plus sau unul lipsă. Are atâta miez și înțelesuri încât merită recitită și redescoperită ani la rândul. Mi-a plăcut foarte mult cum a ilustrat faptul că răspunsurile fiecărui personaj nu vorbesc de fapt despre ceea ce a întrebat Firicel: de ce se tem oamenii de păianjeni, ci vorbesc despre fiecare personaj în parte: despre fricile lor, despre interesele lor, despre frumusețe sau curajul pe care îl văd în propria persoană, despre grija de a-i transmite copilului sau nepotului iubit mesajul potriviti cu care să se raporteze la lumea din jur.
Se fac cursuri, cercetări și conferințe la nivel universitar pe această temă, pentru că noi oamenii ne temem de ceea ce nu cunoaștem și teama ne face să acționăm în tot felul, uneori foarte ciudat. Poate s-ar face mai puține cercetări și conferințe dacă oamenii care cresc azi sunt socializați de mici cu astfel de cărți, dacă li se cultivă empatia, dacă sunt crescuți cu dragoste necondiționată, dacă sunt învățați să se iubească și să se accepte pe ei, dar și pe cei din jur, așa cum sunt, niște ființe grozave.
Săptămâna trecută am găsit la Gaudeamus și volumul al doilea din această serie, așa că mi-au solicitat copiii să caut și prima carte cu
Micul Păianjen. O ascunsesem pentru că mi se păruse că o citisem de prea multe ori și nu mai voiau alte cărți.
Iată o fotografie cu copiii studiind în liniște ambele cărți, deja citite de n ori.
Cel de-al doilea volum cu păianjenul Firicel are subiectul legat de unul din cele mai frumoase evenimente din viața copiilor: ziua de naștere. Copiii mei sunt încântați de atmosfera de petrecere, torturi, bucuria din atmosfera evenimentului, de reuniunile de familie, așa că orice poveste care are o petrecere sau un tort le trezește imediat interesul.
Surpriza de la ziua lui Firicel este vizita mătușii Tarantula din Africa, o rudă îndepărtată care le spune tuturor o mulțime de povești de pe acest îndepărtat continent. Din poveștile ei, familia micuțului Firicel, dar și cititorii cărții află tot felul de lucruri interesante: care este salutul în Tanzania, ce este un safari, ce animale trăiesc în Africa, cine este cel mai înalt animal din lume, cu cine sunt înrudiți crocodilii și câți ani trăiesc ei, faptul că fiecare zebră are un model unic, inconfundabil, că niciuna nu e la fel cu cealaltă, faptul că pielea hipopotamului este foarte sensibilă la razele soarelui și de aceea e nevoit să stea în apă toată ziua, numele lui însemnând cal de râu, sau cum se numește o tobă africană pe care Firicel o primește cadou de la mătușa Tarantula. Petrecerea se încheie cu un mini concert aniversar în familie, fiecare păianjen cântând la un instrument muzical diferit, o ocazie numai bună pentru un joc de recunoaștere a instrumentelor muzicale. Personajele sunt atât de frumos desenate și atât de expresive încât e foarte ușor să intrăm în atmosfera festivă a cărții.
Nu știu dacă mai sunt și alte povești din această serie, dar cu siguranță sunt niște povești minunate de citit cu copiii. Mi-a mai plăcut faptul că anumite cuvinte (numele personajelor din poveste sau animalele africane despre care păianjenii aflau tot felul de informații) din carte ies în evidență printr-o grafică specială, cu un font care parcă a fost țesut de păianjeni. De asemenea, ilustrațiile au tot felul de detalii care pot dezvolta povestea dincolo de ceea ce apare în text.
Recomandarea de vârstă pentru aceste povești, din perspectiva mea, este de 2-8 ani, depinzând însă de copil și interesele sale.
Găsiți cărțile aici și aici. Distracție plăcută!
Citește și Carti ilustrate pentru copii despre puterea imaginatiei
Lasă un răspuns