Toţi cei care mă cunosc ştiu că sunt adepta naşterii naturale. Mi se pare cel mai frumos şi mai bun lucru care se poate întâmpla atât pentru bebeluş cât şi pentru mamă. Cele 9 luni în care cele două fiinţe au stat în simbioză totală nu se pot finaliza decât cu acest act atât de dureros şi de frumos!

Încă de acum 10 ani decisesem că atunci când voi naşte, am să nasc natural, în apă. Citisem mult despre beneficiile naşterii în apă şi am concluzionat că este genul de experienţă pe care vreau să i-o ofer copilului meu. În plus, este o alternativă foarte bună pentru naşterea cu analgezice, apa oferind un efect de calmare şi estompare a durerilor.

Şi iată că rămân însărcinată. Încep să mă interesez unde îmi pot împlini visul, caut şi un medic care să mă susţină, fac toate aranjamentele, citesc, mă informez şi apoi aştept să vină momentul cel mare. Am avut o sarcină foarte uşoară, fără prea mari disconforturi. Eram mereu sprintenă, în formă şi făceam mereu mişcare pt a fi pregătită pentru marele moment.

La 36 de săptămâni, la controlul de rutină, totul era în regulă. Copilul creştea (prea bine am putea spune :P). Capul avea dimensiunea cât pentru 38 săptămâni, dar asta nu înseamnă că ar fi neapărat o problemă. Copilul se întorsese cu capul în jos şi colul începuse să se dilate. Contracţii: zero.

37 săptămâni: peste o săptămână, ne vedem iar. Copilul în aceeaşi poziţie, nu coborâse deloc, colul nu se mai dilatase. Contracţii: zero. El doar continuă să crească. Încă nu ne îngrijorăm, dar discutăm despre eventualitatea unei cezariene. Eu refuz. Vreau să mai aştept, încă nu a venit momentul. Medicul este de acord cu mine. Totul e ok momentan (placentă, lichid, semne vitale) şi nu sunt semne de îngrijorare. Ne vedem săptămâna viitoare.

38 săptămâni: aceeaşi poveste: copil neangajat pe canalul naşterii, col nedilatat suficient, iar copilul continuă să crească vertiginos. Contracţii tot zero. Discutăm din nou despre cezariană. Eu nu vreau asta. E ok. Mai aşteptăm.

39 săptămâni: Aceeaşi situaţie. Capul cu o dimensiune cât pentru 41 săptămâni, dar deloc coborât pe canal, nici măcar o urmă de contracţie. Sarcina era în continuare foarte sus. Iar eu mă simţeam că o floricică. Nu tu dureri, nu neplăceri. Zburdam lejer de parcă eram însărcinată în 6 luni… Şi discutăm iar despre cezariană. De dată aceasta mai serios. Care sunt riscurile dacă totuşi mai aşteptăm şi încercăm natural? Sarcina nefiind coborâtă, iar capul său fiind foarte dezvoltat există riscul că acesta să se înţepenească în timpul expulziei. În acest caz, nu s-ar mai fi putut interveni cu cezariană, ci ar fi fost necesară folosirea forcepsului (lucru care m-a cutremurat. Am văzut personal ce urmări poate lăsa un astfel de instrument şi nu îmi doream să risc aşa ceva…). Ar mai fi existat riscul unui prolaps de cordon ombilical, în cazul în care se rupeau membranele… Şi cu aceste două argumente m-a convins. Nu aveam de gând să risc sănătatea şi integritatea şi până la urmă, viaţa copilului meu, pentru un… moft. Am programat cezariana peste cateva zile şi am sperat totuşi că A va hotărî să vină natural… Nu era momentul…

40 săptămâni: Ora 4 dimineaţa. Ne trezim (eu, soţul şi mama) şi ne pregătim pentru mers la spital. La 6 aveam internarea şi la 8 operaţia. Îmi era frică. Tare frică. Am urât mereu operaţiile (nici nu mai am alta, dar numai ideea de operaţie mă cutremură. Felul în care bisturiul taie în carne vie mi se pare extrem de intruziv şi invaziv, un act parcă de violenţă asupra corpului meu) şi mi-e teamă de medici, spitale, injecţii, durere şi alte operaţiuni de genul. Dar trebuia să fiu curajoasă. Era cel mai înţelept lucru de făcut. Oare…? Nu puteam să nu mă întreb: Unde greşisem? De ce se ajunsese aici? Trebuia să fie altfel… Oare cum îl va afecta pe copilul meu această experienţă? Oare nu cumva greşesc? Poate trebuia să mai aştept…

Am intrat în sala de operaţie la ora 9. Tremuram că o vargă. Îmi era atât de frică încât nici nu ştiam bine cum mă cheamă. Doctorul anestezist mă roagă să semnez o hârtie. O fac. Teleghidat. Continui să tremur. Mi-e frig. Şi frică. Le spun asta. Asistentele, însă, au fost foarte calde cu mine. Mi-au vorbit mereu, m-au încurajat, m-au ţinut de mâna. M-a ajutat asta.

O rog pe doamna doctor să-mi povestească ce se va întâmpla în continuare. Îmi povesteşte. Aud, dar nu reuşesc să şi ascult. Cuvintele zboară pe lângă mine. Oare ce face bebe? Este speriat? Eu sunt… Deodată începe să-mi fie cald. Picioarele sunt cuprinse de mii de furnicături şi o relaxantă senzaţie de cald. E bine. E mai bine aşa. Mă întind pe masă, îmi leagă mâinile şi încep pregătirile. Simt cum corpul meu este tras şi împins în diverse direcţii, dar nu pot riposta de nici un fel. Ce senzaţie ciudată şi oribilă de lipsă de control asupra propriului corp! Măcar ştiu sigur că anestezia funcţionează şi nu voi simţi nimic… Doctorul anestezist stă la capul meu şi vorbeşte în permanentă cu mine, povestindu-mi ce se întâmplă. Asta ajută. După diverse manevre despre care înţelesesem că semnifică expulzia copilului din uter, doctorii discută ceva ce nu înţeleg. O asistenţă mă mângâie pe cap şi îmi spune “Felicitări, mămico! Ai un băieţel” A venit! Este aici! Nu îl aud. Nu văd nimic. Nu mă pot mişca. Nu pot face nimic!!! Fir-ar să fie! Nu aşa mi-am imaginat acest moment! Mă simt tristă şi dezamăgită. Apoi îl aud cum plânge. Aş vrea să-l strâng în braţe. Acolo ar trebui să se afle el acum. Nu în braţele unui străin. Dar nu pot. Sunt în continuare legată. Pentru mine nu s-a terminat. Mi-l aduce să-l văd. El este! Este perfect! Este minunat! Cel mai frumos copil! Dar nu pot spune şi nu pot face nimic. Nu mă pot mişca, iar cuvintele parcă mi-au îngheţat în gât! Doar câteva lacrimi scapă pe obraz… Apoi el pleacă. Eu rămân pentru închidere. Doamnna doctor mă întreabă dacă am auzit ce au vorbit între ei când au scos copilul. Îi spun că nu am înţeles. Se pare că A. avea cordonul ombilical înfăşurat în jurul abdomenului, iar cordonul era destul de scurt. Aceasta era cauza pentru care nu a coborât şi cu siguranţă o naştere naturală nu ar fi putut avea loc. Mă simt mai împăcată acum? Raţional da. Emoţional nu. Mi-am dorit să fiu alături de copilul meu în acest eveniment important, dar eu n-am putut mişca nici un deget!

Ce a urmat e mai puţin important. Am încercat, evident, să compensez ulterior această neimplicare a mea, prin a fi mereu prezentă lângă el ori de câte ori avea nevoie de mine. Dar acel moment va rămâne mereu astfel: rece, paralizant, cu un imens sentiment de neputinţă şi de lipsă de control. Îmi dorisem altceva… E important să naşti aşa cum simţi!

Raluca, Să creștem frumos

Sursa foto- aici

Citeste si Alăptarea- aceeași mamă, două experiențe diferite

Trimite si povestea ta despre nastere sau alaptare pe crestemoameni@gmail.com