Când mă gândesc la mine, cea care am fost, câteva amintiri îmi apar clare și strălucitoare în prim-planul minții. Printre ele, unele au o semnificație aparte. Îmi amintesc rușinea pe care o simțeam la gândul de a ieși din casă fără machiaj. Îl folosesc de la 12 ani. Sau fără să fiu dată cu ojă… Dacă se întâmpla, mergeam cu ochii ațintiți pe degetele mele de la picioare și eram convinsă că toată lumea doar la asta se uită!
Îmi amintesc și acum, cum stăteam în fața oglinzii, pe la 17 ani, și îmi spuneam: ”Doamne, cât de urâtă sunt! Unii oameni spun că ar trebui să mă plac. Dar cum, Doamne, cum? Uita-te ce nas borcănat am! Si strâmb! Ochii mici…”
Tatăl meu îmi spunea când eram copil: ”Oamenii proști au ochii mici” Mi se părea ca mi se vede prostia pe fata. Ochii mei erau dovada ca sunt proastă!

Îmi amintesc cum mintea mea pur și simplu se bloca la gândul ca ar fi posibil vreodată sa mă plac pe mine! CUM? Sa mă iubesc? IMPOSIBIL! Pentru ce?
Si nu era doar fizic…

Ori de câte ori cineva mă contrazicea era ca o palmă peste față: ”Habar n-ai despre ce vorbești! Doamne, ce proastă ești!” Când cineva îmi spunea: ”Vorbește mai încet”. Eu auzeam: ”Nu te suport!” Și simțeam cum sufletul mi se face țăndări. Voiam cu disperare ca oamenii nu doar să mă suporte, voiam sa mă placă. Aveam nevoie de asta mai ceva ca de aer. Simțeam ca și cum fără asta, eu dispar. Si nu era doar o senzație…pur și simplu, trăiam doar pentru ceilalți. Viața mea nu avea nici un scop, sau sens sau rost în sine.

Mama mea a murit când eu aveam aproape 7 ani, Tatăl meu s-a recăsătorit. Îmi amintesc ca mi-au rămas foarte puține lucruri de la mama. Câteva amintiri, un șal, o pereche de cercei și un port-bebe pe care ea îl păstrase de când eram eu mică. Aveam o singură păpușă și o iubeam. O înfășam, o puneam în acel port-bebe și aveam grija de ea. Pentru mine, era printre puținele momente bune pe care le trăiam. În acel joc învățam să am grijă, să mă port cu blândețe și să simt bucurie. Mă simțeam și aproape de mama mea. Într-o zi, când aveam vreo 10 ani, pur și simplu am aflat că soția tatălui meu a aruncat port-bebe-ul. Nu pot descrie disperarea pe care am simțit-o atunci în suflet. A fost unul dintre prea puținele momente din copilăria mea când am îndrăznit să țip de revolta și de nedreptate. Mă tânguiam și plângeam în hohote… până când mi s-a zis: ”Asta e! La vârsta ta nu mai e cazul să te joci cu păpuși. Dacă nu încetezi, îți dau eu motive să plângi!” Și atunci am înțeles până în adâncul ființei mele: Eu nu contez! Am contemplat ideea de a pleca de acasă și mi-am dat seama că nu pot trai pe cont propriu. Nu aveam putere să schimb lucrurile acasă, nu puteam să îmi iau viața în propriile mâini, nu puteam să mă consolez singură… Un singur drum era deschis în fața mea: ”Fă-le pe plac celor mari! Dacă e să trăiești, trebuie să fii mereu atentă la ei. Viața ta depinde de asta. ”

Sunt o supraviețuitoare. Cu certitudine pactul cu diavolul pe care l-am făcut – ”Renunță la orice e al tău și fă-le pe plac celor de care depinzi ca să poți trăi” – a meritat. Am reușit să cresc. Dar era totuși un pact cu diavolul!

La 17 ani nu știam nimic din toate astea! Știam doar că dacă ceilalți nu mă plac, parcă mor. Știam că eu nu mă plac. Trăiam într-o confuzie permanentă. În sufletul meu era un haos care făcea imposibil să pot conștientiza orice altceva decât efectele acelui pact, fără să înțeleg cum se întâmplă, ce este, ce pot face ca să schimb starea de fapt. De fapt, trăiam cu o singură credință centrală: ”Eu nu contez și nimic nu poate schimba asta!” Și prin pactul pe care îl făcusem, mă obligam să fiu într-un anume fel, să gândesc anumite lucruri despre mine și despre viață, să simt într-un anume fel. Toate astea erau însăși esența lui:
– sunt urâtă
– sunt proastă
– fac umbră pământului degeaba
– nimănui nu-i pasă de mine cu adevărat
– lumea este înspăimântătoare și haotică
– nu am nicio putere
– nimic din ce fac sau ce zic nu contează
– sunt de neiubit … și tot așa. Acestea erau clauzele ”Pactului” simbolic semnat pentru a putea trăi.

Mi-au trebuit mulți ani de suferințe, relații eșuate, nopți de plâns în hohote până dimineața ca să aflu cum să mă dezleg. A trebuit să mă împrietenesc cu acea parte din mine care l-a semnat. Asta a fost posibil după ce am reușit să înțeleg cu adevărat că în acel context era efectiv singura variantă pentru a-mi proteja viața. Si că a ales bine. Cu adevărat bine! A fost necesar și înțelept.
În timp, am aflat că acel pact are și un nume. Psihologii îl numesc rușine. Când am aflat prima oară despre această emoție am fost convinsă că eu nu am vreo treabă cu ea. Nu mă mai deranja să ies din casă fără ojă!

Abia târziu mi s-a clarificat faptul că rușinea nu este despre cum arăt, sau ce cred despre mine. Rușinea este acel sentiment din mijlocul sufletului meu: ”Eu nu contez și nu pot schimba asta!” Rușinea este: ”Ce spun eu, ce fac, nu are valoare, nu are impact în ceilalți” Rușinea este acea atenție permanentă la ceilalți și nevoia disperată ca ei să mă placă pentru că altfel nu pot trăi. Pentru mine, rușinea era pactul cu diavolul pe care eu îl semnasem cu ani în urmă.

Teribil de fascinat pentru mine este, că tocmai partea din mine care a semnat pactul, este și cea care m-a ajutat să mă eliberez de el. Paradoxul este că ea era fix partea din mine care-mi purta de grijă, care se preocupa ca mie să-mi fie cât de bine putea să-mi fie în contextul dat. Am fost nevoită să-i învăț vocea, să-i înțeleg reperele și semnalele și apoi să-mi ofer eu ceea ce ea nu putea să-mi dea: posibilitatea de a crește, de a mă schimba. Ea știa doar cum să mă țină în viață și îi port recunoștință pentru asta. A făcut o treabă excelentă…

Georgeta, Rușinea trăiește în tăcere

Citeste si Mama mea cu suflet bun