Crestem Oameni

Strigăt de neputință

sept. 8, 2015

Am nevoie sa imi umplu paharul de copilul meu … Da, eu sunt cea care are nevoie de acest lucru si nu el… Ma asteptam sa respinga manifestarile mele afective undeva dupa 7-10 ani, dar m-a luat total prin surprindere aceasta respingere la nici doi ani !

Am nevoie de dragalelile noastre de fiecare seara, de jocurile noastre de contact din fiecare seara, de zambetul lui ce ii acopera toata fața cand ma intorc de la servici…Am nevoie de toate astea pentru a-mi umple propriul pahar de afectiunea lui, de atentia lui proiectata asupra mea … Însa cum sa ii explic unui copil de nici doi ani cum ca am nevoie de atentia lui pentru a putea trece peste fiecare zi? Daca doar acestea ar lipsi, poate nu ar fi asa greu. Însa respingerea de care ma lovesc in ultimile doua luni e crunta :”nu mami, nu,… tati ” ”tati vine” ”pleca mami” etc .

Orice abordare am adoptat nimic nu pare sa functioneze, nimic nu pare sa ii atraga atentia asupra mea. Stiu ca lipsesc mult de acasa, cel putin 10 ore pe zi, stiu ca a scazut calitatea timpului petrecut impreuna insa ma simt extenuata si nu pot sa imbunatatesc acesta calitate a timpului. Știu ca sotul sta mai mult cu el acasa si ca oarecum e normala anxietatea de separare in ceea ce il priveste, insa nu stiu cat de normală e aceasta respingere in ceea ce ma priveste.

Fiecare “nu mami, nu” e ca un pumnal infipt in suflet . Ma simt incapabila ca mama, simt ca gresesc ca mama si tind sa dau dreptate celor care spun ca mamicia nu merge bine cu viata profesionala, desi pana acum doua luni eram convinsa ca le impac pe amandoua.

Am pierdut conexiunea cu copilul meu mult mai repede decat am estimat ca se va intampla. Și, desi eram convinsa ca voi gasi jocul si calea de a reinnoda aceasta conexiune, acum, aflata in fata acestei rupturi, nu gasesc nimic. Stau si imi privesc copilul, de la distanta impusa de el, cu lacrimi in ochi, pe care abia le stapanesc sa nu curga, si ma simt neputincioasa, ma simt dezarmata si fara scapare. Simp cum imi pierd copilul zi de zi si sper mut ca e doar o etapa din dezvoltarea lui …Dar pare o etapa ce tine o eternitate…

Imi cer scuze pentru acest strigat de neputinta dar e unicul mod in care pot striga in acest moment.

Larisa

Sursa foto – aici

De aceeași autoare citește și 11 sau 23 de luni? sau Cat de usor las copilul la mama

Comments

2 răspunsuri la „Strigăt de neputință”

Andreea

9 septembrie 2015

Asta e o un etern conflict care nu cred ca are scapare. Castigi pe o parte si pierzi pe alta, nu stiu cum s-ar putea impaca amandoua. Parerea mea e ca o femeie in ziua de azi are de pierdut daca nu sta acasa cu copilul macar pana la o varsta cand copilul devine un pic mai independent. Primii ani sunt dependenti de parinti. In perioada asta pierzi tu daca stai acasa ca nu te simti independenta si vrei sa te implinesti profesional. Daca mergi la munca, te simti implinita ca om dar neimplinita ca mama, vinovata ca nu reusesti sa acorzi timp celui mic. Mama tot mama va fi, acum cred ca e greu dar uite cate poezii sunt dedicate mamelor. Poate e o perioada de trecere si mai tarziu cand isi va putea si el exprima emotiile , le veti putea dezbate mai bine, si altfel veti fi. Ce vad eu bine in chestia asta e ca micutul sta cu un parinte si sa recunoastem, Tatii sunt mult mai relaxati in educarea copiilor, fata de noi, perfectionistele. Se vede clar pe un copil cand taticul petrece timp cu puiutul. Ei se distreaza mai mult si fac lucruri esentiale si importante. Tu trebuie sa fi impacata cu tine ca faci ce e mai bun pentru familia ta si daca reusesti sa treci peste etapa asta, ai sa vezi ca lucrurile vor reveni la o forma de normalitate. Eu personal nu as reusi sa stau departe de copil, indiferent ca e tatal acasa, dar asta din cauza ca sunt mai slaba emotional, asa ca te admir pentru curaj si atitudine. Fiecare suntem diferite si asta e partea faina a vietii. Mult succes pe toate planurile!

Răspunde
1. larisa
  
  9 septembrie 2015
  
  Da ,ai perfecta dreptate , m-am intors la munca la 11 luni , apoi mi-am schimbat jobul dupa 4 luni , am schimbat o firma mica cu o corporatie , automat s-au schimbat provocarile crescand in intensitate , a crescut si oboseala mea ceea ce a dus la o scadere calitativa a timpului petrecut cu copilul (cantitatea a scazut de cand am revenit la munca) , de distrat , eu vreau sa cred ca o facem impreuna la fel de bine pe cat o face cu tati , avem activitati diferite ce e drept , la noi tati e mai perfectionist , eu merg mult pe libertatea de explorare pe cand tati are un numar mult mai mare de limite , el e mai rigid , eu sunt mai libertina , eu am fost cea cu desenatul peretilor , eu am fost si cu pictatul cu manutele , eu cu plastelina oricat de multa a ajuns pe covor , eu am permis scoaterea tuturor oalelor din dulap si insirarea lor prin toata casa , eu sunt adeptata jocurilor de contact etc . tati e mai restrictiv dar se trateaza !!!
  pana zilele trecute credeam sau vroiam sa cred ca sunt o superwoman ce poate cu succes sa impace si cariera si copilul , insa respingerea lui m-a trezit la realitate . Acum , datorita noului job , ca familie ne-am stabilizat economic , dar teama de indepartare sentimentala si emotionala ma cam bantuie
  
  Răspunde

Strigăt de neputință

Comments

2 răspunsuri la „Strigăt de neputință”

Lasă un răspuns Anulează răspunsul