– Mami, ştii cum cred eu că este Raiul?
– Cum, mami?
– Cred că sunt mulţi norişori pe care stau îngeraşii şi se joacă, iar în mijloc e un nor mare pe care stă Fecioara Maria şi tricotează şi când nu mai suportă gălăgia îngeraşilor, strigă la ei: „Mai tăceţi odată, că m-aţi înnebunit de cap!”.
Acesta este unul dintre multele dialoguri purtate cu Alexandra, înainte de culcare (nu-i plăcea să se culce şi amâna, pe cât posibil, momentul cu asemenea intervenţii), pe vremea cand avea 5 ani şi, la grădiniţă, doamna educatoare le povestea despre Rai şi Iad, despre credinţă şi necredinţă, despre cum sunt răsplătiţi cei evlavioşi şi cum sunt pedepsiţi păcătoşii.
Sigur, poate părea amuzant cum mintea ei de copil a făcut din Rai o scenă de viaţă domestică, desacralizând, recreându-l ca pe un spaţiu în care o mamă îşi ceartă copiii mulţi şi gălăgioşi şi nu ştiu nici până în ziua de azi dacă a văzut în realitate o asemenea scenă sau a fost vorba doar de imaginaţia ei. Ceea ce ştiu, însă, este că mă pot considera o mamă fericită, chiar şi după atâţia ani de la momentul respectiv (vreo 15), pentru că Alexandra mea se gândea la Rai. Nu toţi colegii ei au reacţionat aşa, din păcate: Ştefan, de exemplu, a fost marcat, mai degrabă, de descrierea Iadului şi, după cele povestite de părinţii lui, a avut coşmaruri câteva nopţi bune la rând, plângea şi îi spunea mamei lui că trebui neapărat să se lase de fumat pentru că o să cadă, altfel, într-un cazan plin cu smoală din care n-o să mai poată ieşi, o să se înece şi el n-o să mai aibă mămică.
Problema modului şi momentului în care este bine pentru copiii noştri să intre în contact cu religia este una foarte delicată şi, în cele din urmă, este decizia fiecărui părinte dacă, cum şi când se întâmplă aceasta (de fapt, dacă ar fi să mă întrebați pe mine, n-ar trebui să fie nici măcar decizia noastră, ar trebui să lăsăm asta, ca pe orice chestiune ce tine de viața privată a fiecăruia dintre noi, la latitudinea copiilor nostri, atunci când ajung la o vârstă la care pot să-și asume asemenea decizii).
Însă, revenind, din nefericire, părinţii nu sunt tot timpul întrebaţi cu privire la acest aspect, iar religia face, mai mult sau mai puţin formal, parte din educaţia instituţionalizată, începând cu vârstele cele mai fragede: dacă nu este inclusă în programa şcolară în mod obligatoriu, se găseşte, oricum, câte un cadru didactic dispus să le împărtăşească din propriile viziuni despre credinţă, păcate şi viaţa de apoi, în special în preajma marilor sărbători religioase. Dar, din păcate, o fac, de multe ori, ignorând total vârsta interlocutorilor, uitând faptul că, la 4-5 ani, copiii nu au capacitatea de a face distincţia între metaforă şi realitate: pentru ei Raiul şi Iadul, precum Moş Crăciun, Iepuraşul sau Zâna Măseluţă, pot fi la fel de reale ca orice altă realitate ce-i înconjoară. Și atunci, n-ar fi bine, oare, ca noi, adulții din preajma lor, să fim un pic mai atenți la ce și când împărtășim cu copiii despre aceste lucruri?
Citește și De ce e doar sfântul Ioan în picioarele goale?
Sursa foto- aici
Lasă un răspuns